Peisajul montan al României are de toate. Diversitatea lui e susţinută de varietatea constituţiei geologice, a vegetaţiei, a altitudinii, de alternanţa anotimpurilor. Dar amprenta personalităţii sale este dată de umanizare. Felul în care oamenii s-au aşezat între munţi, şi-au întemeiat gospodării şi sate, au crescut animale şi au încercat să cultive câte ceva, au înnobilat locul cu credinţa lor şi cu dragostea de frumos, sporeşte farmecul peisajului şi îi conferă, precum semnătura unui artist plastic, unicitate în lume.
Sunt multe exemple la îndemână. Primul care vine în întâmpinare ar fi regiunea Munţilor Apuseni. Acolo, favorizat de înălţimile accesibile, totul este umanizat: stâncile izbucnesc din curţi, cheile râurilor se strecoară printre ogoare. Sau Maramureşul, chiar dacă crestele Rodnei trimit turmele în nori... Sau Oltenia de sub munte, Bucovina mânăstirilor... Ar fi fost ca în poveşti ca viaţa acestor ţinuturi să fie păstrată nealterată, să dăinuie ca o operă de artă, să ştim să preţuim aceste valori cizelate în timp. Dar... nu ne-a fost de ajuns. Oraşele au chemat oamneii în industrie. Resursele naturale "trebuie exploatate". Lumea modernă circulă rapid, pe asfalt, nu mai are timp de trecut muntele cu căruţa. E mult mai uşor să cumperi de la supermarket decât să cultivi... Şi aşa, o formă de civilizaţie trebuie să dispară! "Noroc că" procesul este întârziat de "inerţia"... tradiţiei!
Revenind la exemplele date anterior, ţinutul Munţilor Buzăului li se alătură cu brio!. Relieful este de o varietate ieşită din comun şi încă se modifică, sub ochii noştri.În plus, fiind una dintre cele mai întortochiate regiuni locuite, a fost un loc preferat de refugiu şi a păstrat, de aceea, urmele vieţuirii rupestre şi în sihăstrie mai mult ca oriunde în România. Aş fi dorit să-l pot prezenta în toată bogăţia sa, dar exact accesul dificil l-a individualizat încă o dată: poate fi socotit acum printre zonele în care procesul de depopulare, părăsirea caselor şi satelor, atinge un maxim. Dacă o călătorie pe aici te duce oricum înapoi în timp, sunt locuri în care trecerea timpul a îngheţat, într-o formă nostalgică...
Să trecem, împreună, prin vetrele unor foste sate.
Valea Teherăului
Cândva, pe Valea Teherăului din masivul Podu Calului , era un sat risipit. Pornea de pe la 700m altitudine şi ajungea la 1000m. Trecem acum pe lângă prima casă nelocuită rămasă întreagă.
Împrejmuiri ale fostelor curţi. Pe stânga se înaţă Creasta Teherăului.
Ce a rămas din fostul sat: temelii, urmele zidului de piatră de la baza casei câteva trepte ale prispei... Vedere spre aval, spre Valea Buzăului, dincolo de care se înalţă masivul Monteoru şi, mai scund dar ascuţit, un colţ din masivul Siriu.
Cea mai de sus casă a satului este încă locuită permanent!
De la acastă casă, o gospodărie în toată puterea, avem în faţă Valea şi, pe dreapta, Culmea cu Pietrele Teherăului.
Sărari
Între subcarpaţi abrupţi, în bazinul râului Matiţa, satul Sărari mai păstrează acest unic nucleu viu, cuibărit într-o şa de pe culme.
Cu tot solul amărât, noroios, sărat, a fost cândva o casă înfloritoare...
"Casă la şosea" în varianta abandonată.
Mai sus pe deal, în impejurimi, sindromul părăsirii se extinde.
La Călugăriţe (bei den Nonnen)
Coborâm "din cer", pe strate verticale de gresie, spre fostul sat La Călugăriţe, semnalat de acoperişurile câtorva case. În dreapta sus se vede, printre frunze, Valea Colţilor, renumită pentru pietrele de chihlimbar găsite aici.
Vegetaţia devine încet-încet stăpână. Deşi nu se mai locuieşte de mai bine de 20 de ani, uliţa principală este încă bine conturată.
Asta pentru că, dintre foştii locuitori, unii vin să mai recupereze câte ceva, aşa cum mamaia din imagine pleacă ducând nişte scânduri.
Sau vin să mai lucreze pământul şi să ducă acasă roadele, cu căruţa.
Aceasta este vatra în care a crescut satul, în jurul unui schit de maici din care n-a ramas nici o urma, în afară de numele dat locului! În prim plan este drumul principal de acces.
În aval, drumul a fost strecurat cu greu, pe sub peretele de gresie ce barează valea, apărând şi chiar ascunzând satul.
Stănila
Satul Stănila este plasat în mijlocul triunghiului de munţi dintre râurile Buzău şi Bâsca Rozilei. Drumul spre el pleacă din Mlăjet şi, încercând să-l fac pe jos într-o primăvară, a trebuit să renunţ după vreo 2 Km de noroi, în care un car se oprise pentru că se sufundase până la osie. Mai nou cei 7 Km înseamnă o aventură 4x4. Dar ca drumeţ se poate trece peste culmi, venind din Nehoiu, şi coborând, ca în imagine, în Valea Stănila, spre capătul din aval al satului, aflat sub abruptul stâncos.
O serpentină superb trasată e firul călăuzitor.
Ajunşi în sat trecem, fără să băgăm de seamă, pe lângă nenumăratele case părăsite.
O casă abandonată, încă întreagă. Un localnic întâlnit în apropiere mi-a spus, în vara lui 2013, că mai sunt 19 case locuite, din vreo 200.
A fost şcoala...
...iar aici "căminul cultural", de unde poşta se ridica o dată pe săptămână.
La biserica ridicată în 1854 ar mai veni, o dată pe lună, un preot.
Aşa mai rezistă, înecat de vegetaţie, satul Stănila.
Predeal
Un nume cunoscut, datorită staţiunii aflate la izvoarele Prahovei, aici un fost sat spre care urcă acest drum minunat, plecat de la apa Buzăului, prin Pănătău şi Begu.
Intrarea în sat, marcată de o troiţă.
Aici nu mai locuieşte nimeni. Dar, tot aşa, cineva revine pentru a mai folosi un ogor.
Uliţa principală a satului fantomă.
Urmele unor curţi ne indică felul în care era aşezat satul.
Revenim în şaua troiţei de la intrare...
...pentru a ne da seama cât de sus suntem şi pentru a face cunoştinţă cu trovanţii care, răspândiţi prin şi pe lângă sat, constituie atracţia care chiamă acum curioşi şi păstrează numele locului: trovanţii de la Predeal.
Oare aşa ne vom despărţi de valorile pe care satul de munte româneasc le-a creat?
Vom şti să le păstrăm pe cele care mai există?
Să ne dorim, în prag de sărbători, bunăstarea noastră şi a lor, să le avem alături şi în viitor, cînd timpul le va preţui şi mai tare.
