Ambulanța pentru Monumente

Lista monumentelor istorice din România care au fost lăsate să se degradeze este lungă. De câțiva ani, există un proiect pilot cunoscut sub numele de „Ambulanța pentru monumente”, care, cu ajutorul multor voluntari, se dedică cu succes conservării multor monumente. Suntem încântați că Ana și Heinz ne povestesc aici, în calendarul nostru de Advent, despre timpul petrecut ca voluntari la diferite șantiere ale Ambulanței pentru Monumente.

Nu trebuie să fii sas pentru a simți tristețea cauzată de pierderi. Pentru că la asta se referă enumerarea de mai sus: sunt câteva din monumentele care s-au prăbușit (total sau parțial) în ultimul deceniu, în Ardeal. Nu că ar arăta mult mai bine situația în celelalte părți ale României. Creaca (Sălaj), podul de piatră al lui Ștefan cel Mare din Negoiești (Bacău), Cula Crăsnaru din Groșerea (Gorj), biserica din lemn din Hulubești (Dâmbovița): vestigii amenințate de dispariție.

Dar, în același timp, monumente puse în siguranță de oameni frumoși, cărora le pasă și care nu s-au limitat să se plângă, ci au pus mâna, în adevăratul sens al cuvântului. Doar în 2023 au făcut asta peste 600 de voluntari, dintre care peste 400 de studenți, salvând de la dispariție 18 monumente. Bucuroși să fie o mică rotiță în acest angrenaj pornit și gestionat cu atâta carismă și competență de Veronica, Eugen și Ștefan Vaida.

Asociația există din 2016 și a reușit, între timp, să facă și pui: sub umbrela „Ambulanței”, au luat ființă între timp alte 8 asociații, acoperind o bună parte din teritoriul României.

Lista de monumente istorice amenințate cu dispariția conține peste 600 de nume. Dar acesta nu este singurul scop al „Ambulanței”: în același timp se dorește implicarea comunitaților locale, ca parteneri în acțiunile de salvgardare a obiectelor de patrimoniu, dar și creșterea nivelului de pregătire profesională a tuturor participanților, în mare măsură studenți la arhitectură, prin învățare non-formală și informală, punând mâna, transpirând, înțelegând. Acest lucru se face mai ales prin utilizarea sau recuperarea tehnicilor tradiționale și a materialelor de la fața locului.

S-a ajuns, astfel, la un model de cooperare și diferite mecanisme de finanțare, la care participă întreprinderi românești, ONG-uri, persoane private și autorități publice, și, nu în ultimul rând, Alteța Sa, regele Charles, cunoscut pentru implicarea sa pentru patrimoniul natural și construit din țară.

Doar în 2023, 440 de studenți s-au întors de pe șantiere la facutățile lor cu un bagaj de cunoștințe de neprețuit. Peste 600 de voluntari au contribuit, cu îndemânarea și răbdarea lor, la salvarea unor biserici, poduri, turnuri, vile, cimitire de patrimoniu. Sunt mândru că mă număr printre aceștia, că am transpirat, alături de fiica mea, câteva zile pe unul dintre șantierele mai complicate, la biserica evanghelică din Vermeș/Țara Bistriței.

Când am ajuns acolo, locul părea aproape complet abandonat. În iernile anterioare se prăbușiseră părți ale acoperișului, distrugând și părți ale interiorului. Ne-a luat o zi să defrișăm spațiul de lângă ziduri, crescuse o adevărată junglă. Munca principală a primelor zile a fost mai puțin calificată: trebuiau scoase, cu roaba, tonele de moloz și zecile de bârne ale acoperișului.

Totuși, până și acest efort monoton era zilnic întrerupt de câte o lecție ad-hoc despre structură, îmbinări, detalii despre arta naivă de secol 13.

Am transpirat alături de tineri, i-am admirat pentru cât de motivați lucrau. Oana și Lavinia, stihiile bune ale locului, gestionau tot ce ține de mâncare, aprovizionare, materiale. O doamnă din sat făcea de mâncare, noi făceam cu rândul serviciul de bucătărie. Un mușuroi de furnici, funcțional, eficient, bine-dispus.

Știu că Ambulanța pentru Monumente nu este singura organizație preocupată de patrimoniu. Există structuri săsești, cu cetățeni plecați în Germania care se dedică, vara, bisericii din satul lor natal. Există o fundație pentru bisericile fortificate, există minunate inițiative private (Filitelnic, Apold), Există Fundația Mihai Eminescu (câștigătoare a mai multor premii pentru renovarea bisericii din Alma Vii). Familia mea sprijină Ambulanța pentru Monumente pentru că au fost printre primii salavtori, au știut mereu să integreze comunitățile locale, au un palmares deja foarte impresionant, tocmai pentru că nu se limitează doar la spațiul săsesc.

Memoria nu joacă cinstit. Ceea ce ieri era sigur, astăzi e probabil, iar mâine tinde spre imposibil. Suntem jucați de memorie după bunul ei plac, iar memoria nu e o stăpână miloasă. Periodic are nevoie de ofrande. Ofranda de a fi amintită, doar e meritul ei.

După un drum inițiatic, lung de 2 ani și aproximativ 9 monumente salvate, memoria si-a cerut ofranda. Fiecare dintre cele 9 monumente, de la modestele biserici de lemn și până la impunătoarele poduri de piatră, mi-a încredințat amintirile sale și m-a rugat să nu le uit. Dar n-am primit numai responsabilități, a fost totuși un târg echitabil. Pentru fiecare cui de lemn refăcut, țiglă înlocuită sau piatră curățată, am primit speranță. Atât in oameni, cât și în viitor.

Primul contact cu Ambulanța pentru Monumente s-a întâmplat la Șona. La momentul respectiv, tot ce știam despre unde aveam să merg și să stau pentru o săptămână era județul. Brașov. Eram în anul IV la Arhitectură în București și ieșisem din capitală doar în concedii. Mai făcusem voluntariat în timpul liceului, dar într-un sens formal. Știam că dă bine la CV și îmi făcea și plăcere.

Ajunsă în Făgăraș, orașul cu gara cea mai apropiată de Șona, am găsit un taxi și am plecat spre destinație. Eu nu știam adresa unde voi sta, dar șoferul taxiului o știa. Casa Albastră. Am mers pe încredere și am spus da. Pe drum am fost întrebată dacă e prima dată în zonă, sfătuită să profit de vremea frumoasă și să vizitez Făgărașul când am timp, cu alte cuvinte, primită călduros. A fost și primă dată când am purtat o conversație cu o persoană absolut necunoscută, activitate pe care o voi aduce înapoi cu mine de la Șona și o voi include în obiceiurile mele actuale, colecție în continuă creștere și dezvoltare.

Se poate spune că poarta Casei Albastre e un portal spre altă lume. Dacă pe stradă era liniște, mai vedeai o barză cocoțată pe stâlpul de lumină și o floare răzleață prin iarbă netunsă, înăuntrul curții era plin de viață. Oameni, muzică, mâncare, toate se întreceau în cine să-și facă făcută prezența prima. De unde veneam eu, premiul concursului de popularitate era reprezentat de banii mei, ce produs mă convinge primul să-l cumpăr, aici însă nu înțelegeam nici care e premiul, dar nici pentru atenția cui se luptă. Există un borcan de donații, intitulat „pentru nuntă”. Se căsătorea cineva? Patru prăjituri te ispiteau spre masă, ca după să te pună să alegi cu care începi si pe care o lași la urmă. Totul era un război psihologic pentru atenția ta. Într-un spirit diplomatic, m-am îndreptat spre primul adult responsabil pe care l-am văzut. Am salutat politicos și i-am vorbit cu „dumneavoastră”, ca să mi se răspundă că aici nu-i nevoie să se vorbească așa și să mă simt ca acasă.

După câteva zile, in pauzele de șantier începusem să spunem că mergem acasă. „Cazare” parca nu își avea locul. Pentru o săptămână, casa noastră a fost acolo. Mergeam să ajutăm la Biserica Adormirii Maicii Domnului, iar apoi acasă. În pauze ne cumpăram înghețată de la magazinul din centru sau ne scăldam in Olt, seara aveam prezentări sau ateliere în șură, iar duminică vizitam Movilele și culegeam flori să ne facem coronițe. Șona avea multe să ne ofere, iar noi voiam totul. Începusem să ținem minte cum se intră in Fierăria lui Lăzar și știam în ce sertar sunt polonicele.

Într-o zi n-am mai avut zahăr, iar în alta am făcut tiramisu. Pot spune că pentru o săptămână am locuit în Șona. Desigur, n-a trebuit să ud florile în grădină sau să tai lemnele pentru iarnă, dar am trăit acolo. Voluntar. Am făcut parte unii din viețile celorlalți. După prima intervenție la Șona, viața a început să-mi pară mai bogată.

În legătură cu șantierele, la început nu știam nimic, iar acum știu câte ceva. Am colegi talentați care învață repede și se descurcă remarcabil, cât să-i remarc și eu. Aici mi-am dezvoltat spiritul de echipă, spre liniștea mea nu e nevoie să fii bun la toate. Fiecare face ce-i place și la ce se pricepe. Inclusiv pe șantier. Am descoperit că am un talent înnăscut la tot ce tine de cuie: scos cuie putrede și confecționat din lemn unele noi. Apoi am descoperit construcțiile din piatră. Există câte un șantier pentru toată lumea, iar uneori, monumentul te alege.

În urmă cu doi ani, știam doar că România e mare. Știam de Transilvania și Moldova, dar credeam că sunt niște variante mai condimentate ale Țării Românești. Probabil era o problemă personală, mi-au plăcut numerele doar în matematică. Apoi, am cunoscut primii ardeleni și moldoveni, verișori de gradul doi din familia românească. Vorbeam aceeași limbă, dar nu prea. Aflăm cuvinte noi și ne certăm pe cele pe care le știam. Fiecare dezbatere avea de fapt o încărcătură istorică și emoțională, cine ne auzea ne-ar fi luat la studii sociologice. Pentru noi însă, era distractiv. Așa am ajuns să aflu istorie. De când merg la ambulanță, aflu istorie fără să vreau. Ți se întâmplă. Bei țuică din Bistrița și mănânci Poale-n brâu din Iași. E un spirit de recunoștință pentru fiecare lucru mărunt care se lipește de tine. După ce ai scos cimentul toată ziua din rosturile de la pietre, o prăjitură te impresionează. Iar apoi când o vezi la patiserie acasă, o cumperi instant. Memoria e potențată de sentimente, iar la ambulanță trăiești toate sentimentele.

Despre oameni sunt prea multe de povestit, și deci nu pot relata în totalitate tot ce s-a întâmplat acolo. Am cunoscut de la colegi de facultate până la americani din Ohio. Fiecare intervenție la ambulanță e o grădină zoologică, fără garduri. Girafele se plimba cu rechinii, iar personalul își bea cafeaua. Cred că voluntariatul e cea mai eficientă cale să vizitezi alte lumi.