În călătoria de la București spre Bucovina, ne-am abătut de la drumul mare, în zona Vrancei, mergând la inspirație prin satele împrăștiate printre viile renumite Panciu-Odobești.
În satul Mănăstioara, lângă biserica nouă, stă încă, elegantă și sfioasă ca o fecioară, biserica din lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului.
Are trei veacuri și jumătate, și fiind clasată ca monument istoric și de artă, a fost restaurată corect și responsabil. Alte biserici vechi nu au avut acest noroc și, practic, au fost mutilate în acțiunea de reparare.Pe fundația de piatră, tălpile groase din stejar sprijină pereții asamblați fără cuie, în cheie coadă de rândunică.
La câțiva kilometri distanță, în satul Străuane, întâlnim o altă biserică din lemn, și ea norocoasă, restaurată cu grijă. Aceasta a fost construită la sfârșitul secolului XVII, înlocuind alta mai veche, posibil din vremea lui Ștefan cel Mare (secolul XV), așezarea fiind pomenită în documentele vremii. Turla etajată este caracteristică bisericilor de lemn din Transilvania.
Accesul în pridvorul bisericii, dinspre Vest, este întâlnit la bisericile din Muntenia. Ancadramentul vechi al ușii este decorat cu motive arhaice: funia, cioplită direct în lemnul brut al bisericii, este pavăză să nu pătrundă șarpele cel rău (diavolul); dinții de lup, simbolizează devoțiune, câinele fiind lupul domesticit. La restaurarea din 1980 a fost pusă o ușă cu reprezentarea lui Ștefan cel Mare, domn al Moldovei o jumătate de secol.
Stâlpii pridvorului, acum știrb, amintesc de arhitectura caselor din Gorj, Oltenia.Acoperișul cu streașină largă este foarte asemănător cu cel al celebrelor biserici de mănăstiri din Bucovina: Putna, Voroneț, Moldovița. Cu învelitoarea din șindrilă, el se sprijină pe uriașe console în trepte și apără, cât poate, pereții bisericii.
Din motive materiale, de costuri, la multe biserici pridvorul era adăugat ulterior. Aici constructorul a luat în calcul, încă de la început, existența pridvorului. Se observă cum bârnele de stejar, din pereții bisericii, continuă cu pereții laterali ai pridvorului. Asta poate însemna că, la momentul construirii bisercii, aici trăia o comunitate puternică și prosperă, care își permitea cheltuieli mai mari.
Fereastra de Sud a naosului, ornată cu fier forjat. Alături de motivul funiei este rombul. El reprezintă creația, fecunditatea, este simbolul unificării materiei cu spiritul, vârfurile rombului fiind vârfurile crucii.
De subliniat performanța că, prin combinarea unor elemente de arhitectură specifice mai multor regiuni ale României, a rezultat o construcție echilibrată, robustă și delicată, discretă și remarcabilă, în același timp.
Biserica are hramul Sfântul Nicolae (6 decembrie) și, de secole, stă în compania teilor bătrâni, veghind pe cei care, în viața lor, i-au trecut pragul și i-au îngrijit trupul.
Eram foarte mulțumiți de cele văzute și ne întorceam la drumul mare, când, tot printre viile Vrancei, în centrul satului Păunești, surpriză!
De la șosea nu prea înțelegi ce sunt stâlpii aceia în poziții ciudate. Dar când te apropii, se disting o mulțime de fântâni, cu cumpănă și ciutură.
Mașini, căruțe, tractoare, trec printre ele.
Sunt multe, pe o suprafață mică, nici aliniate, nici îngrămădite, nici pe drum, nici pe lângă drum. Sunt vechi sau sunt noi? Câte sunt? De ce sunt atât de multe?
Să le numărăm a fost simplu: 13 spre șosea și 7 dincolo de un podeț.
Satul părea pustiu, dar am întâlnit o bătrână care locuia chiar lângă fântâni. Avea 94 de ani și ne-a mai lămurit un pic. Ne-a spus că, de când se știe ea, fântânile așa le-a pomenit. Au fost mai multe, dar s-au stricat și s-au acoperit. Ne-a spus că le făceau unii oameni, mai cu bani, ca să fie apă de pomană, că era obiceiul ca la 40 de zile de la moartea cuiva, atunci când se înălța sufletul la ceruri, să se facă un puț sau să se repare unul, să fie apă, să nu rabde de sete sufletele răposaților.
Și spunea că fântâna are nume, numele de neam al cui a făcut-o, și se lasă moștenitorilor, să aibă grijă de ea. Bătrâna zicea că sunt așa de multe la un loc, pentru că în poiana asta (aici era cândva o poiană), se găsea apă mai ușor, la câțiva metri, 6, 7, 8. Mai sus, la deal, mai sunt fântâni, dar tare adânci, 20, 30 de metri, chiar mai mult.
Povestea cum aici veneau carele cu vase mari, butoaie, stăteau înșirate la rând, să ia apă, pentru vie (stropirea viilor). Când era secetă și secau multe fântâni, aici se mai găsea apă și lumea venea de departe, să ia apă. Nu a știut să ne spună cât de vechi sunt fântânile, dar în timpul vieții ei nu s-a mai făcut fântână nouă.
După colectivizare, când oamenii nu mai aveau nici pământul, nici pădurea, mulți au plecat la serviciu, la oraș. De fântâni s-a îngrijit primăria. Și stejarul se strică după 20-30 de ani și trebuie schimbat. Tot primăria a pus beton în jurul lor, ca să le întărească, acum 20 de ani.
Dar unele pot avea și sute de ani, că la locul ăsta i se spune Valea Caselor, și unde sunt case trebuie să fie și fântâni.
Am lăsat în urmă fântânile drepte, ca niște berze pe cuib. Așa ceva nu mai vazusem!
