Dansul ursului

Urmează să vă povestesc ceva ce în memoria mea este foarte viu.
O fetiță stă singură în sufrageria bunicii, învăluită în mirosul cozonacilor proaspăt scoși din cuptor, cozonaci pe care, în prima lor zi, are voie să-i savureze doar cu nasul și ochii, nu și cu gura.

În bucătăria mică mama și bunica fac cozonaci pentru Crăciun. Aici ar vrea și fata să fie, să observe activitatea stând sub masă, unde e mai răcoare. Acum în bucătărie este mai cald decât vara! Cozonacii au nevoie de căldură ca să crească mari și pufoși. Ei așteaptă cuminți câte doi să intre să se rumenească în cuptor, unii sunt cocoțați sus pe dulap, unii pe masă, alții pe taburet sub masă, bunica i-a pus așa ca să crească pe rând.

Mama frământă aluatul într-un bol mare, în care și fetița ar încăpea culcată ghemotoc. Din păcate, de aici a fost repede dată afară iar tot ce poate face acum este să aștepte singură în sufragerie apariția checului. Pe acesta bunica îl coace întotdeauna înaintea cozonacului și ce e mai important e că îl poate mânca chiar azi! Dar până atunci trebuie să aibă răbdare și să fie atentă, să nu facă vreo poznă.

Cunoaște bine apartamentul bunicii, dar tot mai sunt locuri de explorat. Dulapul din camera bunicii, în care a văzut o cutie plină cu gheme din fire colorate, ar fi o variantă.

Ziua e mohorâtă, s-ar putea să ningă. De afară se aude un zgomot ritmat, l-a mai auzit și ieri dar era mai încet, acum pare că se apropie, se aude din ce înce mai tare, se aud și glasuri și fluierături. Repede, urcă pe scaunul de lângă geam ca să poată privi pe fereastră. De la nivelul etajului doi, unde se află, priveliștea cuprinde tot spațiul dintre blocurile micuțe. Zgomotul e tot mai tare.

În sfârșit, printre clădiri apare un șir de oameni îmbrăcați în haine albe, cu tobe mari ca niște tăvi uriașe, rotunde, în care bat cu un băț care are în vârf ceva ce seamănă cu o mingiuță. Toboșarii au făcut un cerc mare, în care dansează urși, ridicați în două picioare! Urșii poartă ciucuri mari și roșii la urechi și scutură din cap. Fac tumbe! Sunt și urși mici. Mai sunt și un moș și o babă, cocoșați și îmbrăcați urât.

Urșii par să asculte de oamenii îmbrăcați în haine albe, care au câte un baston împodobit cu panglici colorate și clopoței pe care îi fac să sune în ritmul dansului. Se spun și cuvinte, dar nu se înțelege nimic. Gălăgia devenie asurzitoare, vecinii curioși ies la ferestre. Mama și bunica au oprit frământatul. Urșii se învârt în cerc. Pe lângă tobe se aud fluiere, talăngi, clopoței și strigături, în același timp.

Când se oprește muzica, fiecare urs își dă capul pe spate și din blana lui apare capul unui om, transpirat și cu fața roșie! Cum așa, ursul pe dinăuntru e om?!

Acum se aud și urările de „La mulți ani!“, spectatorii aruncă cu dulciuri și bani de la ferestre. După aceea ceata pleacă în ritmul tobelor mai departe.

Mama și bunica s-au întors la treabă în bucătărie, liniștea a revenit în careul dintre blocuri, dar în sufletul fetiței este un vârtej de emoții, iar în minte o avalanșă de întrebări pe care acum nu are cui să le pună și la care răspunsurile le va afla peste ani.

Cu ceata urșilor m-am întâlnit mai des în copilărie și am aflat că vine de la sute de kilometri depărtare, din nordul României, ca să colinde în București. E un obicei străvechi, mai ales în Moldova și Bucovina. Acolo merg colindând din sat în sat, în preajma Crăciunului și a Anului Nou. Cetele sunt mari, uneori zeci de oameni de toate vârstele, copii, femei și bărbați. Ei au roluri bine stabilite: urși, toboșari, fluierași, comandanți, moș, babă și alte personaje. Înainte de vremea colindatului se întâlnesc, fac repetiții, exersează pe instrumente și își pregătesc costumele.

În perioada comunistă a României colindatul a fost mai întâi în declin, apoi sărbătorile și obiceiurile populare de iarnă au fost reinterpretate, fiind folosite ca un omagiu adus conducerii. Odată depășită această perioadă, încet-încet vechile tradiții au fost readuse la viață. Mersul la colindat a devenit moment de bucurie și motiv de mândrie în comunitate. Cetele s-au reîntregit, blănurile de urs au fost scoase din lăzile în care au fost păstrate cu grijă. Urșii au prins viață din nou.

Colindatul e menit să alunge spiritele rele, să aducă sănătate și belșug. Obiceiul acesta are rădăcini în practici ancestrale de venerare a ursului. Impozant, puternic, imprevizibil dar și cu un aer calm, nepăsător, greoi, cu mișcări lente ca ale unui om bătrân, este numit cu alint Moș Martin. În el ar sălășlui spiritele străbunilor, întorși să vegheze urmașii.

Este înzestrat cu virtuți protectoare, care fac legătura cu ursitoarele (derivat din cuvântul urs, spirite ce determină destinul copiilor), credința că dacă un copil nou născut este uns cu grăsime de urs el va fi norocos, ferit de boli, va crește mare și sănătos.

Ursul ar avea și puteri vindecătoare. Bunica mi-a povestit despre „Călcatul ursului“. În copilăria ei treceau prin sate și târguri, mai ales vara, ursarii (dresori) cu urși vii. Ursul mergrea ținut de un lanț, câinii lătrau și zarva ridica tot satul în picioare. Lumea se aduna grămadă în jurul ursarilor, începea spectacolul. Ursul stând în două picioare își făcea dansul. Reprezentația avea rostul să-i convingă pe spectatori că ursul este ascultător și face ce i se spune. Astfel, pot avea încredere să se lase tratați de el. Era credința că dacă te dor oasele și te calcă ursul pe spinare îți trec durerile de spate, mai ales de mijloc. Cu puțin curaj și mai mult chinuiți de dureri se găseau doritori care, în schimbul unei plăți, să apeleze la tratamentul ursului. Încurajat de spectatori, bolnavul se culca pe burtă, iar ursul, cu labele pe spatele omului, pășea mai ușor sau mai apăsat după cum îi indica dresorul, sau mai degrabă țipetele celui tratat.

Legătura îndelungată între om și urs, combinând teama și respectul, este adânc înscrisă în subconștientul nostru. Ne este frică de el dar îl iubim și îl replicăm într-o diversitate de necuprins. În viața noastră ursul e prezent încă din primele zile, imaginea lui ne însoțește imprimată pe scutece, biberoane, hăinuțe... Avem ciocolată, înghețată... bomboane gumate în formă de urs. În îmbrățișarea ursulețului de pluș somnul vine mai repede. Ursul este personaj de basm, de film, în cântece ...

... și vorbe înțelepte: Se știe „de când avea ursul coadă“ că nu faci mare lucru dacă „stai ca ursul în bârlog“ și „vinzi pielea ursului din pădure“, poți tu „să tragi nădejde ca ursul de coadă“ dacă nu „mergi ca ursul la deal“ când „câinii latră, ursul merge“, pentru că „nici ursul nu joacă de voie, ci de nevoie“!

Traducerea înțelesului acestui șir de expresii românești: Se știe „de foarte mult timp“ că nu faci mare lucru dacă „stai izolat și lenevești“ și „promiți ceva ce nu poți realiza“, poți tu „să speri inutil“ dacă nu „mergi încet și hotărât“ când „îți vezi de țelul tău fără să-ți pese de ce zice lumea“, pentru că „uneori trebuie să faci compromisuri, ca să reușești “!